Who cares?

Te-ai uitat vreodată în oglindă și să realizezi că omul pe care îl vezi nici măcar  nu mai seamănă cu tine? Să realizezi că ai în fața ta un suflet distrus, de tăcere, de neîmplinire și de nefericire. Să vezi în fața ta un om neascultat, neînțeles, care e pe punctul de a renunța și a se arunca în gol. Un om care are nevoie de ajutor, dar care n-are cui spune acest lucru. Te-ai uitat vreodată la tine și să îți treacă prin față toate eșecurile, toate neîmplinirile trăite pînă în acel moment? Te-ai gîndit vreodată la copilăria ta și să doară mai toate amintirile? Să te uiți în jurul tău și să vezi căldura de care au parte unii, iar tu la vîrsta ceea să te fi simțit cel mai nedorit, neiubit și nefericit copil din lume. Doar un copil „invizibil”, care căuta să își înțeleagă scopul în viață.
Depresie? ăăă, maybe. Who cares?
De ce scriu asta? Pentru că mi-e silă deja de toate gîndurile, trăirile, pe care nu am cu cine le împărți, pentru că nimeni n-ar înțelege și la urma toată la toți le e indiferent. N-am nevoie de compasiune. „Dar vai, îmi pare rău, o să fie bine”. Asta știu și eu. Ceea de ce am eu nevoie e:
„O să fie bine.
Eu sunt aici pentru tine.
O să depășim împreună.
Poți să plîngi dacă vrei.
E ok.
Sunt aici.
Lasă-ți capul pe mine.
Descarcă-te.
Apoi ridică-te.
Trăiește.
Eu te iubesc.
E ok.
O să fie ok.
Ești tare.
Ești puternică.
Tu poți.
Uită-te la tine cîte ai depășit pînă acum.
O să treci și peste asta.
O să trecem împreună!”.

tumblr_ns5t5iJIEt1qzr633o1_1280.jpg

to be okay…

Așteptăm.. )

Cele mai importante lucruri în viață totuși țin de tine, de sufletul tău, de sufletul lor. Să aibă cine să îți zică bună dimineața și noapte bună și să știi că există cineva pentru tine, acolo. Departe, poate, dar este. Să simți fericirea, atunci cînd zici un simplu „te iubesc” și privind în ochii persoanei să realizezi că te iubește la fel de mult, sau poate înzecit, înainte de a apuca să-ți răspundă banalul „și eu te iubesc”, dar care are o putere imensă.
Oamenii care mereu sunt bucuroși să te vadă, și să nu fie necesar să ți-o zică, pentru că ochii, chipul lor, ți-o transmit, merită păstrați „legați” în viață. Dar totuși, nimeni nu ne aparține, și fericirea cea mai mare vine atunci cînd deții lucrurile cele mai importante, dar totuși fără a le poseda. Să ai oameni, care au libertatea de a face ce vor, dar totuși să te aleagă pe tine.

Salut…

Ce mai faci?

Cum mai ești azi când mi-e așa dor de tine?

Unde ești acum?

Și de ce nu mai ești aici?

De ce mi-e atât de dor după atâta timp? 

Și de ce nu am mai vrut să fac nimic atunci când am știut că te pierd? Sau poate că tu pe mine m-ai pierdut. 

Ce ai făcut cu toată iubirea ta pentru mine? 

Mai exist pentru tine? 

Știi…te-am zărit recent. Sigur că știi. M-ai privit și tu probabil. 

Oare ce ai simțit în acele momente?

Sau deja timpul te-a făcut indiferentă? 

Ți-am văzut zâmbetul pe care l-am adorat atâta vreme…dar eu nu mai aveam nici o legătură cu el.

Până și acel accent ți l-am observat iar. Straniu, mă obișnuisem cu el atât de mult odată, încât era parte din tine, din mine.

Poate că mâine, o să mă ridic și o sa știu că pot continua și fără tine, însă azi mi-e dor. 

Și nu vorbesc aici despre pierderea „iubirii eterne”, vorbesc despre pierderea unui prieten adevărat. Care doare de un milion de ori mai mult. 

👑 👑 👑

Nu există oameni perfecți. Există oameni cu a căror defecte poți trăi. Oameni pe care îi iubești, pentru fiecare trăsătură. Pentru ochii, care refuză să te privească. Pentru zâmbetul pe care îl vezi, dar care mai că nu ar fi pentru tine. Îi iubești pentru că îți propui să îi faci să te iubească și ei la rândul lor, da nu realizezi că, de fapt, cea care are nevoie de iubire ești tu, nu ei. Și ai vrea să îi înțelegi. Ce simt? Ce gândesc? Ce cred? Ce ar zice în momentele când sunt cu tine și își feresc privirea? atunci când tu îi privești stupid, doar pentru că îți place să îi admiri. De ce nici nu te țin și nici nu te lasă să pleci?
Și totuși…degeaba le oferi tot ce poți, dacă ei nu au nevoie de nimic din partea ta.

tumblr_oe6s5a6phi1rsezm9o1_1280

Nu mai știu…

Și vin așa niște momente, în care..înțelegi că..nu mai trebuie să faci nimic. Niște momente în care înțelegi, că oricît de multă stăruință nu ți-ai da..ajunge. Înțelegi că nu mereu ceea ce vrem, este ceea de ce avem nevoie. Că nu mai trebuie să bați la uși, închise de atîta vreme. Și nu mai trebuie să încerci să ajungi la oameni care nu au nevoie de tine. Ai grijă doar de oamenii, care se preocupă de tine. Și dacă nu-i ai, ai tu grijă de tine însuți. Nu îți mai fă griji pentru cineva care nu știe să aprecieze. Nimeni nu te va iubi mai mult decît omul din oglindă. Nu mai știu ce să mai zic, ce să mai cred sau ce să mai fac. Cred că atunci cînd realizăm că ne îndreptăm spre nicăieri, ar trebui să ne oprim și să așteptăm timpul să ne împingă spre undeva.
tumblr_oedl13eexe1vynp9ao4_1280

„Murim ca mîine” de Magda Isanos

E așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
Poate chiar mîine, pomii de pe alee
Unde-i vezi, or să mai steie voioși,
În vreme ce vom putrezi

Atîta soare, Doamne, atîta soare
O să mai fie-n lume după noi,
Cortegii de-anotimpuri și de ploi,
Cu păr, din care șiruie răcoare

Și iarba asta o să mai răsară
Iar luna tot așa o să se plece,
Mirată, peste apa care trece
Noi singuri n-o să fim a doua oară!

Și-mi pare așa ciudat că se mai poate
Găsi atîta vreme pentru ură,
Cînd viața e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate…

Și celălalt..și-mi pare neînțeles
Și trist că nu privim la cer mai des,
Că nu culegem flori și nu zîmbim,
Noi, CARE AȘA DE REPEDE MURIM!
image (1)