Ce am devenit?

Hei, copile, unde ești? Ce e cu tine? Ce ai devenit? Unde îți e sufletul colorat? Când te-ai schimbat atât de mult și nici nu ai observat măcar ce ești acum? În ce moment al vieții tale ai lăsat toate lucrurile din jurul tău să te consume în halul acesta?

Făcând un rezumat al tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat în ultima vreme, voi scrie despre tine și tine. Sună absurd, dar atât sens are. Voi atâta haos mi-ați creat în minte încât am căzut ca într-un fel de negură în care negativul nu doar că e parte din mine, dar deja dă pe deasupra. Cum să vezi lucrurile frumoase, atâta timp cât te simți distrus și nu știi ce te-ar readuce pe linia de plutire?

Tu, ai considerat că mi-ai zis cuvinte dure. Ce absurd. Absurd în comparație cu remărcile făcute de altcineva. Faptul că m-ai făcut să realizez că eu de fapt mă transform într-un om rece și negru sufletește este un nimic în comparație cu o imagine, care ar arăta în felul următor:

2 oameni.
Față în față.
Primul vorbește.
Al doilea ascultă.
La un moment dat, primul tace pentru câteva momente, după care zice: „Nu mai pot. Probabil o să-mi pară rău că îți zic toate astea” La întrebarea „De ce?”, acesta răspunde că „Eu stau în fața ta și îmi deschid sufletul, atâtea zic, dar tu? Ce faci tu? Tu nici măcar o fereastră nu deschizi. Una cât de mică.
De ce tace al doilea om? De frică. Frică de dezamăgire, frică de neînțelegere, frică de sentimente.

Continuând șirul de idei, cu o altă imagine, în care primul om încearcă să-l apropie pe al doilea, de el, de sufletul său, acesta din nou se oprește. Se așează, își pune capul în mâini, și știi ce zice?
Tu..nu știi..să îmbrățișezi. Tu…nu știi…să primești o persoană!

Cât de mizerabil, ai putea să te simți, ca om, după asemenea remărci?  Cât de distrus ai putea să te simți, știind că oamenii trăiesc cu asemenea concepții despre tine? Concepții, la care gândindu-te, ai putea să realizezi că sunt adevărate. De ce? Pentru că analizând, realizezi că tu îndepărtezi de tine oamenii, tu îndepărtezi frumosul, considerând că ești un om mult prea mic pentru a-l putea avea în viața ta, un om mult prea mic pentru a face parte din el. Pentru că nu dai șansă oamenilor să îți vadă sufletul. Care suflet? Cel pe care alți oameni au avut grijă să ți-l rănească, dezamăgească atât de mult, încât toate speranțele și iluziile spre mai bine, se îndepărtează încet, încet cu fiecare pas greșit pe care îl faci în viață.

19113085_1320009644780089_865409020_n

„-Ți-ai desenat un trandafir. Dar fără nici un spin.
 – Greșești.
Trandafirii fără spini ar putea fi distruși mult prea ușor. Poate și nouă oamenilor, ne-ar trebui spini. Pentru a putea fi înlăturați doar de cei care au răbdarea și iubirea necesară pentru a le vedea farmecul. Altfel, am fi călcați de o mulțime de tălpi ucigătoare.

Citatul zilei: «Только не принимать ничего близко к сердцу. Ведь то, что примешь, хочется удержать. А удержать нельзя ничего» Эрих Мария Ремарк // Три товарища

19206430_1325152747599112_313689371_n

Hey, motivation. Where are you?

Nu mai știu pe unde mi-am pierdut gândurile cele bune, și nici nu știu unde aș putea să le regăsesc. Încerc să găsesc acea motivație care să mă facă să vreau să continui, să doresc să progresez, să atrag în viața mea ceea de ce m-am atașat atât de mult, dar de care nici nu am idee ce reprezintă. Se zice că legea universului este reprezentată de legea atracției. Oare, toate lucrurile la care râvnim, la care aspirăm să le avem într-o zi, oare toți oamenii pe care îi admirăm și îi dorim în viața noastră, cu tot sufletul, o să fie parte din tot ceea ce ne definește? Ce trebuie să faci pentru a atrage cu adevărat ceea ce sufletul tău consideră indispensabil și din cauza căruia nu își găsește liniștea? Acea presupusă liniște, care a dispărut din cauza unor simple cuvinte. Rămânem cu speranța, ca acea motivație, care să ne facă să zicem într-o zi: „La naiba, am reușit!” să apară cât mai curând posibil, ca să ne ajute, să ne regăsim, să ne redefinim, să dorim să luptăm cu tot sufletul pentru ceea la ce aspirăm și pentru ceea ce ne-ar face să ne simțim împliniți. Pînă atunci… DON’T QUIT. dont-quit

Who cares?

Te-ai uitat vreodată în oglindă și să realizezi că omul pe care îl vezi nici măcar  nu mai seamănă cu tine? Să realizezi că ai în fața ta un suflet distrus, de tăcere, de neîmplinire și de nefericire. Să vezi în fața ta un om neascultat, neînțeles, care e pe punctul de a renunța și a se arunca în gol. Un om care are nevoie de ajutor, dar care n-are cui spune acest lucru. Te-ai uitat vreodată la tine și să îți treacă prin față toate eșecurile, toate neîmplinirile trăite pînă în acel moment? Te-ai gîndit vreodată la copilăria ta și să doară mai toate amintirile? Să te uiți în jurul tău și să vezi căldura de care au parte unii, iar tu la vîrsta ceea să te fi simțit cel mai nedorit, neiubit și nefericit copil din lume. Doar un copil „invizibil”, care căuta să își înțeleagă scopul în viață.
Depresie? ăăă, maybe. Who cares?
De ce scriu asta? Pentru că mi-e silă deja de toate gîndurile, trăirile, pe care nu am cu cine le împărți, pentru că nimeni n-ar înțelege și la urma toată la toți le e indiferent. N-am nevoie de compasiune. „Dar vai, îmi pare rău, o să fie bine”. Asta știu și eu. Ceea de ce am eu nevoie e:
„O să fie bine.
Eu sunt aici pentru tine.
O să depășim împreună.
Poți să plîngi dacă vrei.
E ok.
Sunt aici.
Lasă-ți capul pe mine.
Descarcă-te.
Apoi ridică-te.
Trăiește.
Eu te iubesc.
E ok.
O să fie ok.
Ești tare.
Ești puternică.
Tu poți.
Uită-te la tine cîte ai depășit pînă acum.
O să treci și peste asta.
O să trecem împreună!”.

tumblr_ns5t5iJIEt1qzr633o1_1280.jpg

to be okay…

Așteptăm.. )

Cele mai importante lucruri în viață totuși țin de tine, de sufletul tău, de sufletul lor. Să aibă cine să îți zică bună dimineața și noapte bună și să știi că există cineva pentru tine, acolo. Departe, poate, dar este. Să simți fericirea, atunci cînd zici un simplu „te iubesc” și privind în ochii persoanei să realizezi că te iubește la fel de mult, sau poate înzecit, înainte de a apuca să-ți răspundă banalul „și eu te iubesc”, dar care are o putere imensă.
Oamenii care mereu sunt bucuroși să te vadă, și să nu fie necesar să ți-o zică, pentru că ochii, chipul lor, ți-o transmit, merită păstrați „legați” în viață. Dar totuși, nimeni nu ne aparține, și fericirea cea mai mare vine atunci cînd deții lucrurile cele mai importante, dar totuși fără a le poseda. Să ai oameni, care au libertatea de a face ce vor, dar totuși să te aleagă pe tine.

👑 👑 👑

Nu există oameni perfecți. Există oameni cu a căror defecte poți trăi. Oameni pe care îi iubești, pentru fiecare trăsătură. Pentru ochii, care refuză să te privească. Pentru zâmbetul pe care îl vezi, dar care mai că nu ar fi pentru tine. Îi iubești pentru că îți propui să îi faci să te iubească și ei la rândul lor, da nu realizezi că, de fapt, cea care are nevoie de iubire ești tu, nu ei. Și ai vrea să îi înțelegi. Ce simt? Ce gândesc? Ce cred? Ce ar zice în momentele când sunt cu tine și își feresc privirea? atunci când tu îi privești stupid, doar pentru că îți place să îi admiri. De ce nici nu te țin și nici nu te lasă să pleci?
Și totuși…degeaba le oferi tot ce poți, dacă ei nu au nevoie de nimic din partea ta.

tumblr_oe6s5a6phi1rsezm9o1_1280

Nu mai știu…

Și vin așa niște momente, în care..înțelegi că..nu mai trebuie să faci nimic. Niște momente în care înțelegi, că oricît de multă stăruință nu ți-ai da..ajunge. Înțelegi că nu mereu ceea ce vrem, este ceea de ce avem nevoie. Că nu mai trebuie să bați la uși, închise de atîta vreme. Și nu mai trebuie să încerci să ajungi la oameni care nu au nevoie de tine. Ai grijă doar de oamenii, care se preocupă de tine. Și dacă nu-i ai, ai tu grijă de tine însuți. Nu îți mai fă griji pentru cineva care nu știe să aprecieze. Nimeni nu te va iubi mai mult decît omul din oglindă. Nu mai știu ce să mai zic, ce să mai cred sau ce să mai fac. Cred că atunci cînd realizăm că ne îndreptăm spre nicăieri, ar trebui să ne oprim și să așteptăm timpul să ne împingă spre undeva.
tumblr_oedl13eexe1vynp9ao4_1280

„Murim ca mîine” de Magda Isanos

E așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
Poate chiar mîine, pomii de pe alee
Unde-i vezi, or să mai steie voioși,
În vreme ce vom putrezi

Atîta soare, Doamne, atîta soare
O să mai fie-n lume după noi,
Cortegii de-anotimpuri și de ploi,
Cu păr, din care șiruie răcoare

Și iarba asta o să mai răsară
Iar luna tot așa o să se plece,
Mirată, peste apa care trece
Noi singuri n-o să fim a doua oară!

Și-mi pare așa ciudat că se mai poate
Găsi atîta vreme pentru ură,
Cînd viața e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate…

Și celălalt..și-mi pare neînțeles
Și trist că nu privim la cer mai des,
Că nu culegem flori și nu zîmbim,
Noi, CARE AȘA DE REPEDE MURIM!
image (1)